vineri, 17 martie 2017

Impresii: Just One Love


Am descoperit serialele japoneze si recunosc ca m-au cucerit. Cu o intarziere de vreo trei ani, de care imi pare foarte rau. Mai vazusem Gost Writer in intregime si am rezistat pana la final, numai pentru ca traduceam la el. Si am mai vazut ceva mai mult sau mai putin de un episod din Absolute Boyfriend, suficient cat sa-mi dau ca nu-mi place si sa-l abandonez. Si astea au fost singurele mele experiente legate de serialelele japoneze. Nu m-am mai intors niciodata la ele, pana acum o saptamana.
Abia cand am citit ce a scris prietena mea, 이 사랑, despre productiile japoneze si despre Yamashita Tomohisa am devenit curioasa. Si dupa ce l-am vazut si in fotografii, recunosc.😲 Yamapi parea cel putin simpatic, iar ce scrisese prietena mea era mai mult decat interesant.
Deci, de ce nu? Mi-am dat seama ca poate n-am inceput cu ce trebuia (asa era) si trebuia sa le dau o sansa japonezilor, incepand cu Yamapi. Am inceput cu ceea ce azi poate fi considerat un clasic al genului: Nobuta Wo Produce.
Mi-a placut de la inceput. Tot. Scenariu, regie, coloana sonora, Yamapi. Dar surpriza se numea altfel: Kamenashi Kazuya, in rolul principal. M-a luat prin surprindere. Am ramas uimita. Desi era foarte tanar, juca excelent. Si arata intr-un fel special care iti atrage atentia, fara sa fie o frumusete. Unde am trait pana acum? Cum de n-am stiut de el? Cum de nu l-am vazut?


M-am repezit imediat la google sa vad ce pot sa aflu despre el si asa am ajuns la Tatta Hitotsu no Koi, aka Just One Love. Mi-a placut dupa primele cinci minute, mai mult cu fiecare episod pe care l-am vazut. Nici nu mai stiu sa spun cat a trecut de cand n-am mai stat noaptea sa vad trei episoade la rand si din ce serial.
Tatta Hitotsu no Koi (THK) este un serial japonez din 2006, produs si difuzat de NTV, cu numai 10 episoade, cat au mai toate serialele japoneze. In rolurile principale o sa-i vedeti pe Kamenashi Kazuya (Hiroto Kanzaki) si pe Haruka Ayase (Nao Tsukioka), iar pe coloana sonora o sa-i auziti pe Kat-Tun cantand Bokura no Maki de (tema muzicala de la final), melodie care m-a facut s-o ascult de zeci de ori, atat de mult mi-a placut.


O poveste de dragoste care se petrece in Yokohama, dintre Hiroto Kanzaki, un baiat care se zbate sa-si intretina familia (mama si un frate mai mic, bolnav) si sa mentina pe linia de plutire un atelier de reparatii pentru ambarcatiuni si o fata, Nao Tsukioka, dintr-o familie bogata care detine o firma care produce bijuterii. O fata frumoasa, delicata si sensibila, aparent ferita de greutatile vietii, care studiaza la o universitate prestigioasa si scumpa.
Desi mediile sociale in care traiesc cei doi nu interfereaza in mod obisnuit, ajung totusi sa se intalneasca. Pe strada la inceput, dintr-un mic accident, apoi prin intermediul prietenilor comuni care ajuta putin destinul sa ii aduca impreuna.


Atat. Nu va spun mai mult despre scenariu. Mi-am propus ca atunci cand scriu despre un serial sau un film sa nu dezvalui din ceea ce se intampla mai departe ca sa nu stric placerea celor care nu l-au vazut si carora as putea sa le trezesc curiozitatea. De aceea nu dezvalui mai mult decat veti gasi in continutul prezentarii de pe orice site.
In schimb o sa va spun de ce mi-a placut mie atat de mult.
In primul rand, imaginea si regia, pentru care acord nota maxima. Japonia, asa cum n-am vazut-o in documentare. Oamenii, strazile, cartierele bogate sau foarte sarace, portul si o multime de locuri interesante si frumoase.


O lumina speciala, intr-o tara in care, probabil, ploua des. Din cand in cand, o raza de soare. La fel ca in povestea celor doi, din cand in cand, printre nori, o raza de soare. Doua lumi care nu interfereaza in mod obisnuit, dar care se intalnesc uneori. Cei doi se intalnesc de mai multe ori, in momente importante, pe un pod. O metafora pe care regizorul a ales-o pentru intalnirea protagonistilor, din cele doua lumi diferite. Hiroto alearga mereu in serialul asta, aproape cu disperare, ca o reprezentare concreta a zbaterilor lui disperate de a salva atelierul, de a-si sustine familia, de a convinge familia lui Nao sa fie de acord cu relatia lor.


Dar cel mai mult mi-a placut Hiroto Kanzaki, personajul principal masculin. Un amestec de tenacitate si sensibilitate, care construieste in jurul lui un zid din teama de a nu deveni vulnerabil, punandu-si astfel in pericol familia. 
Hiroto nu vorbeste mult pe ecran, nu are replici multe si nici dialoguri lungi. Il descoperim din priviri, gesturi si atitudine. Garderoba lui este si ea limitata, dar excelent aleasa pentru personaj: jeansi, jachete din piele sau din doc, gen army, tricouri negre, bocanci si accesorii discrete din otel.


 Zambeste putin, este usor flegmatic si sceptic, trasaturi firesti, avand in vedere ce experiente il face viata sa traiasca inca din adolescenta. Desi are succes la fete si aduna rapid si fara efort numere de telefon de la cateva fete din ceea ce am putea numi inalta societate, stie ca nu va putea niciodata sa le sune si sa se intalneasca cu ele. Fetele acelea n-ar iesi niciodata cu un baiat in situatia lui, daca ar sti adevarul.
Deseori poarta salopeta si este mozolit tot de vaselina (munceste mult).


Are parul lung si din cand in cand, o tigara completeaza aparenta de baiat rau. Simplu si sexy. Pana si numele i se potriveste. Are o sonoritate aspra, care evoca determinarea personajului.


De ce mi-o fi placut atat de mult Tatta Hitotsu no Koi? Poate pentru ca nu seamana cu serialele coreene din care cred ca am vazut prea multe. Poate a fost Yokohama care m-a fermecat. Poate a fost spiritul japonez. Doar ei reusesc sa se incline in fata cuiva cu o demnitate inegalabila.
Poate a fost Kame, cu parul lui lung. Poate a fost primavara, cine stie?
Si nu pot sa inchei fara sa va spun ca dupa ce am vazut Nobuta Wo Produce si Tatta Hitotsu no Koi, pe lista mea de preferati a aparut Kamenashi Kazuya, dupa cum probabil ati anticipat. Nu pentru cum arata, desi conteaza si asta, ci pentru talentul si puterea lui de munca, seriozitatea si tenacitatea lui.
Kame joaca in fime si seriale, face emisiuni la radio si televiziune, scrie articole pentru niste publicatii sportive si nu numai, comenteaza meciuri, joaca pe scena in productii muzicale, canta si danseaza, fiind main vocalist in Kat-Tun si un fel de leader neoficial, dar recunoscut de toti. Era sa uit: este un model cautat, nu doar pozeaza, dar a si defilat pe catwalk. A fost ales de cinci ori la rand cel mai bun model pentru jeansi (Best Male Jeanist) in Japonia, un record nedoborat inca. Pana la varsta de 12 ani a jucat baseball si a facut parte din echipa de juniori care a reprezentat Japonia la un campionat mondial. Kame a facut de toate, intr-adevar. Cu succes. Cum sa nu-l admiri?

Si o mica galerie foto, ca sa-l vedeti pe Kame, altfel decat in Just One Love. Enjoy!

























2 comentarii: